Personaj al contrastelor extreme, autorul celebrului roman „Marele Gatsby“ a combinat aventuros geniul cu alcoolismul, visele cu frica de eşec şi opulenţa cu nevoia de a se compromite pentru bani.
Când Scott Fitzgerald scria fraza „Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut“, omenirea se afla în anul de graţie 1925. Planeta Pământ era răvăşită de trecerea în viteză a Primului Război Mondial, iar America trăia pe nisipuri mişcătoare, combinaţie de opulenţă, sărăcie şi incertitudine, aceleaşi nisipuri care aveau să o şi îngroape în Marea Criză Economică a anilor 1930.
Fraza de mai sus, cea care încheia „Marele Gatsby“, unul dintre cele mai frumoase romane scrise vreodată, poate fi privită ca o caracterizare în miniatură a autorului. Un soi de haiku occidental, pe orizontală. În acel an, Fitzgerald era cu privirea întoarsă către trecut. În timp ce lumea privea înainte şi căuta soluţii de redresare economică, iar mândria victoriei asupra germanilor era încă la cote maxime,
Fitzgerald părea blocat iremediabil într-un trecut romantic, clădit pe jocul dintre culori şi umbre, asemeni unei picturi din alt secol. Citatul anterior este în fapt caracterizarea destinului acestui personaj enigmatic, a cărui viaţă pare un lung şir de eşecuri, de strădanii sisifice şi de dezamăgiri cumplite, completate, periodic, cu câte o răbufnire de geniu ce arunca în derizoriu întreaga lumea literară a vremii.
Privită de la distanţă, ca printr-un ochean, viaţa lui Fitzgerald are toate ingredientele unui film hollywoodian ca la carte:probleme financiare, depresii, boală, o relaţie amoroasă extrem de tumultuoasă, alcoolism. Drept dovadă este faptul că, deşi extrem de apreciat de critica literară, Fitzgerald nu a avut niciodată succesul la public al unui Hemingway sau al unui Salinger. Chiar şi romanul său cel mai important, „Marele Gatsby“, a fost primit, la data publicării, mai degrabă cu reticenţă şi cu o uşoară răceală. Când Fitzgerald a murit, în 1940, era aproape uitat. Necrologul din „The New York Times“ îi menţiona marele roman ca o dovadă a talentului pe care l-a avut, dar pe care nu l-ar fi împlinit niciodată. Astăzi, cartea este considerată o capodoperă şi aflată în grila de lecturi obligatorii pe la mai toate liceele din lume. Într-un fel, doar timpul a reuşit să-i facă dreptate.
Copilăria şi războiul
Scott Fitzgerald s-a născut pe 24 septembrie 1896, în Saint Paul, Minnesota (SUA), într-o familie de irlandezi catolici din clasa de mijloc. Deşi a fost numit după unul dintre verii săi, Francis Scott Key, viitorului scriitor i se zicea doar „Scott“. O altă sursă a numelui său provenea de la o soră, Louise Scott, una dintre cele două fete care au murit cu puţin timp înainte de naşterea sa.
Peste ani, Fitzgerald avea să scrie:„Mama a pierdut ceilalţi doi copii, cu trei luni înainte să mă nasc eu. Cred că de atunci am început să fiu un scriitor“. Viitorul prozator şi-a petrecut prima decadă a copilăriei în Buffalo, New York, permutat între diverse şcoli catolice, la cererea părinţilor, ambii practicanţi fervenţi. Portretul succint al copilului Fitzgerald contura imaginea unui băiat cu o inteligenţă mult peste medie şi cu un interes pronunţat asupra literaturii.
Când tatăl său a fost concediat de către compania Procter &Gamble, în 1908, întreaga familie s-a întors în Minnesota, unde Fitzgerald a urmat cursurile academiei „St. Paul“. La 13 ani, îşi vedea publicată prima scriere într-un ziar local:o proză scurtă poliţistă. După absolvirea liceului, Fitzgerald a ales New Jersey şi cursurile Universităţii Princeton. Venise aici cu un singur scop. Să-şi dedice întregul timp pentru a-şi dezvolta tehnica şi pentru a deveni scriitor. Noul program autodidact a interferat serios cu programa şcolară. În 1917 este suspendat temporar de la cursuri.
Dezamăgit, Scott renunţă la cursuri şi se alătură trupelor de armată americane. Înspăimântat de ideea că ar putea să moară în Primul Război Mondial fără a-şi vedea visele literare realizate, Fitzgerald scrie, în săptămâna de dinaintea înrolării, un întreg roman, „The Romantic Egotist“. Deşi manuscrisul este respins de editura la care fusese trimis, Fitzgerald este încurajat, printr-o scrisoare din partea editorilor, să continue să scrie.
Întâlnirea cu Zelda
Fitzgerald a fost numit locotenent de infanterie şi trimis în Camp Sheridan, la doi paşi de localitatea Montgomery, în statul Alabama. Aici, într-o seară, în timp ce petrecea alături de colegi într-un bar, a cunoscut-o pe Zelda Sayre, fiica unui judecător la Curtea Supremă din Alabama. Cea supranumită de către scriitor the golden girl (n.r. – fata de aur) l-a cucerit din prima pe Fitzgerald. Războiul a luat sfârşit în 1918, înainte ca Scott să fie trimis pe front.
Scriitorul s-a mutat la New York, disperat să-şi găsească un loc de muncă pentru a o convinge pe Zelda că deţine mijloacele materiale pentru a o întreţine. Se angajează la o agenţie de publicitate, Barron Collier. Îşi cere în căsătorie muza, iar aceasta acceptă. La numai câteva luni însă, problemele financiare ale lui Fitzgerald aruncă în aer toate planurile celor doi tineri. Scott se întoarce în casa părinţilor săi, unde revizuieşte „The Romantic Egoist“, redenumit „This Side of Paradise“, muncind în paralel şi ca mecanic auto, specializat în repararea capotelor. În final, romanul este publicat, iar Zelda şi Scott îşi reiau legămintele. Căsătoria are loc în New York, pe 26 martie 1920. Un an mai târziu se năştea şi singurul copil al cuplului, Frances Scott „Scottie“ Fitzgerald.
„Marele Gatsby“ a fost plasat pe locul al doilea în topul celor mai bune 100 de cărţi ale secolului XX de „Modern Library“
Scott, Zelda şi Frances, la un Crăciun în familie
Schizofrenia şi începutul dezastrului
În următoarea decadă, soţii Fitzgerald şi-au petrecut majoritatea timpului la Paris, locul unde o întreagă generaţie de scriitori americani îşi desfăşurau activitatea. Avea să fie cea mai importantă perioadă din cariera lui Fitzgerald. Aici, la Paris, s-a împrietenit cu Ernest Hemingway, într-o relaţie de amiciţie ce avea să se dovedească a fi una extrem de durabilă. Hemingway o desconsidera însă pe Zelda, pe care o numea „nebună“, acuzând-o şi că îşi împinge soţul să bea, pentru a-l distrage de la scrierea marilor romane, în locul povestirilor uşurele, destinate revistelor din America, pentru diverse sume de bani.
Povestirile ca sursă de trai nu erau o tehnică inventată de Fitzgerald. Toţi scriitorii americani ai perioadei o foloseau, însă ritmul lent în care Fitzgerald avansa în lucrul la marile sale romane, comparativ cu povestirile trimise aproape lunar în America, l-a făcut pe Hemingway să-şi acuze prietenul de „prostituţie“. Deşi Scott anunţase că nu va scrie povestiri „uşurele“, ci lucrări literare în adevăratul sens al cuvântului, în curând a început să adauge finalul neaşteptat, secretul comercial al epocii, confirmând practic temerile prietenului său.
În tot acest climat nesigur, Fitzgerald avea să trimită, în 1925, manuscrisul a ceea ce astăzi este cunoscut ca fiind „Marele Gatsby“. Romanul a fost primit prin cronici mai degrabă călduţe şi cu uşoară reticenţă, fapt ce a accentuat depresiile şi nesiguranţa scriitorului. De altfel, la moartea sa, puţină lume din America îi mai menţiona numele. Norocul postum a venit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când editura Serviciilor Armate a decis distribuirea a 150.000 de copii din roman pentru soldaţii de pe front, deschizându-i drumul lui Fitzgerald către o nouă generaţie de cititori şi adulaţia postumă.
Boala Zeldei
Deşi visul lui Fitzgerald era acela de a deveni mare romancier, numai povestirile sale îi puteau asigura sursa financiară necesară întreţinerii stilului de viaţă opulent adoptat la Paris. În curând, şi agentul său literar, Harold Ober, a decis să nu-l mai împrumute, cauzând ruperea definitivă a relaţiei de prietenie de până atunci. Spre finalul anilor 1920, Fitzgerald a început lucrul la noul său roman, însă ritmul era unul extrem de lent. Trebuia să scrie, în paralel, povestiri pentru a se întreţine.
Lovitura fatală a venit în 1930, când Zelda a fost diagnosticată cu schizofrenie. De la acel moment, sănătatea emoţională a soţiei avea să fie una extrem de precară, până la finalul vieţii acesteia. După internarea Zeldei, în 1932, Scott se retrage în Baltimore şi îşi reia lucrul la noul roman, o poveste de dragoste dintre un psihiatru şi o pacientă de-a sa. În multe privinţe, relaţia dintre cei doi priveşte în oglindă relaţia dintre soţii Fitzgerald:alcoolism, neîmplinirea viselor, şantaj emoţional. Cartea a fost publicată în 1934, sub titlul „Blândeţea nopţii“. Criticii, cei care aşteptaseră nouă ani o urmare demnă de „Marele Gatsby“, au distrus cartea, numind-o „o farsă“. La fel ca şi precedentul roman, „Tender is the Night“ este considerat astăzi o capodoperă.
.jpg)
.jpg)
.webp)
