vineri, 7 aprilie 2023

Isaac Bashevis Singer-Dusmance.O poveste de iubire

 



(Isaac Bashevis Singer,  1903 –  1991) 


Au commencement était la luxure", pense Herman Broder, le héros de Ennemies.Est-ce là le thème d'une histoire d'amour qui n'est pas tout à fait comme les autres ?Broder a perdu sa famille dans l'holocauste nazi en Pologne ; il a échappé à la mort, vivant pendant deux ans caché dans un grenier à foin. Il habite maintenant un appartement à Brooklyn et vit avec sa seconde femme, Yadwiga, la petite paysanne qui l'a aidé à se sauver. Il a cependant une liaison avec la belle Masha, qui vit séparée de son mari et dans l'attente des visites de son amant. Il a fait croire à Yadwiga qu'il était représentant en librairie, et devait donc souvent s'absenter, alors qu'en fait il gagne sa vie en écrivant pour le compte de Rabbi Lampert.Un beau jour, Herman apprend que sa première femme, Tamara, a survécu et qu'elle est en Amérique à sa recherche. Bientôt, les trois femmes connaissent la vérité sur le rôle qu'elles jouent dans la vie d'Herman. Il faut arriver à une solution. Chacune s'ingénie à en imaginer une. Seul, Herman n'en trouve aucune... Né près de Varsovie en 1904, Isaac Bashevis Singer est mort le 24 juillet 1991. Auteur d'une vingtaine de romans et de recueils de nouvelles, tous écrits en yiddish, il s'est vu décerner le Prix Nobel de littérature en 1978. Son oeuvre est publiée en France aux Editions Stock."

CRITIQUES, ANALYSES ET AVIS   Isaac Bashevis Singer-Enemies
16 janvier 2018
Pour ma 200e chronique sur Babelio, j'ai choisi une histoire d'amour, mais pas n'importe laquelle : une sortie de la plume du seul Nobel en Yiddish, en 1978, Isaac Bashevis Singer, 1902-1991, "Ennemies", sous-titrée d'ailleurs "Une histoire d'amour". La version originale "Sonim, di Geshichte fun a Liebe" date de 1966. La traduction anglaise "Enemies : A Love Story", de 6 ans plus tard.

Afin de vous permettre de mieux vous représenter les personnages principaux de cette tragicomédie , je vous les mentionne en indiquant les actrices et l'acteur qui les ont incarné dans le film homonyme que le régisseur américain, Paul Mazursky, a fait de l'oeuvre de Singer en 1989. le rôle du héros de l'histoire, Herman Broder, est interprété par Ron Silver (1946-2009), acteur et régisseur juif, connu comme avocat d'O.J.Simpson dans "American Tragedy" et celui de l'avocat de Claus von Bülow dans "Le mystère von Bülow". Les 3 femmes dans vie d'Herman sont : Anjelica Huston - fille du régisseur John Huston et pendant des années la compagne de Jack Nicholson - dans le rôle de Tamara ; l'actrice suédoise, découverte par Ingmar Bergman, Lena Olin, interprète la sensuelle Masha et Margaret Sophie Stein (pseudo de Malgorzata Zajaczkowska) Yadwiga.
Surtout les actrices ont été merveilleusement bien choisies en fonction des personnages de Singer. L'affiche du film nous montre la jolie tête des 3 "élues" de Herman, et mérite d'y jeter un coup d'oeil.

Le maître lui-même nous prévient, dans un avant-propos, qu'il s'agit d'une histoire fictive autour d'un cas exceptionnel. Les protagonistes ne sont pas seulement des victimes du nazisme, mais aussi de leur propre personnalité et croyances.

Herman Broder, unique survivant de sa famille juive polonaise de l'holocauste, débarque peu après la fin de la 2ème guerre mondiale à New York.
Il vit à Brooklyn avec Yadwiga, qui, pendant 3 ans l'a caché dans un grenier à foin, et avec qui il a passé un an dans un camp nazi. Et bien qu'ils se soient mariés, Yadwiga se comporte toujours comme si elle était encore la servante du père d'Herman. En fait, à 33 ans, elle est restée la jeune fille de campagne polonaise, dévouée et timide, illettrée qui bredouille quelques mots américains. Pendant que son mari s'absente pour colporter des bouquins, elle s'enferme dans leur flat et s'imagine toujours à Lipsk, un village polonais près de la frontière lituanienne, d'où elle est originaire.

Herman, torturé par des cauchemars de guerre, vit partiellement dans le Bronx, où il occupe une chambre dans l'appartement de Masha. La femme qu'il aimerait marier dès qu'elle a obtenu le divorce d'avec son mari, de qui elle s'est séparée. Comme lui, Masha est en proie à des cauchemars de ses passages dans les camps, comme juive.

Outre ses ventes de livres, Herman gagne son minimal revenu "comme nègre" pour le riche rabbi Milton Lampert de qui il écrit les livres, articles et discours. Masha, qui ne peut survivre des 15 dollars par semaine d'alimentation qu'un juge a imposée à son mari - mais qu'il oublie de payer - travaille comme caissière dans une cafétéria, d'autant plus qu'elle a à sa charge les soins de sa mère Shifrah, sortie de la guerre très malade.
Nous sommes donc loin de l'aisance des Rothschild et co.

Comme si son existence n'est déjà pas assez compliquée, il apprend que sa 1re épouse, Tamara, qu'il croyait morte, a également survécu la Shoah et qu'elle se trouve à Broadway (New York). Leurs 2 enfants, Yocheved et David sont morts. Suit une scène pénible, lors de laquelle, elle lui reproche que leur union était, par sa faute, une caricature de mariage et qu'il lui faudra divorcer avec cette "simplette" de Yadwiga.

Comment notre Herman, légalement bigame, va se débrouiller avec ses "trois amours", je ne puis évidemment vous le raconter sans nuire à votre plaisir de lire cette oeuvre un peu particulière de ce Nobel. Masha la Belle, Yadwiga la Bonne, Tamara la Forte ? Mais, soyez rassuré, du plaisir vous aurez en lisant ce roman ! Pour construire une comédie réussie autour, après tout, de victimes de l'holocauste et l'Allemagne nazie, il faut avoir beaucoup de délicatesse et de talent ou s'appeler Isaac Bashevis Singer. On y retrouve l'auteur de "La famille Moskat", de "Satan à Goray" , "Le Manoir", "Le Spinoza de la rue du Marché" etc.

"Ennemies" ne constitue pas le chef-d'oevre de Singer, mais vaut absolument la peine d'être lu à plus d'un titre : son art de raconteur-né, combiné avec sa maîtrise d'évocation de situations complexes et sa grande compréhension du coeur humain, sans oublier des considérations philosophiques bien à lui.

L'écrivain était un homme foncièrement modeste. À ce propos, Florence Noiville dans sa biographie épatante de lui - qui porte comme titre tout simplement son nom - note qu'il détestait les biographies : "lorsqu'on a grand faim, on se moque bien de la vie du boulanger. C'est l'oeuvre qui compte, pas le bonhomme."

Commenter  J’apprécie         5330
Corboland78
10 décembre 2015
Isaac Bashevis Singer (1902-1991) est un écrivain juif polonais naturalisé américain en 1943. Après avoir abandonné le rabbinat pour se consacrer à la littérature et au journalisme, il débute sa carrière en 1925 en publiant, sous divers pseudonymes, des nouvelles et en traduisant en yiddish des romans de Knut Hamsun ou de Thomas Mann. Auteur de dix-huit romans, quatorze livres pour enfants et plusieurs recueils de nouvelles, il a reçu le prix Nobel de littérature en 1978. Son roman, Ennemies, est paru en 1975.
New York, quartier de Brooklyn, au début des années cinquante. Herman Broder a fui sa Pologne natale pour échapper à la barbarie nazie. Seul survivant, après la mort de sa femme Tamara et de leurs deux enfants, il vit désormais marié avec Yadwiga, leur ancienne domestique, une petite paysanne inculte et ne parlant pas anglais, qui l'avait aidé à se cacher. Herman Broder a aussi une maîtresse, Masha, qui elle vit avec sa vieille mère Shifrah Puah et voudrait bien épouser son amant.
Si Woody Allen ne tournait pas des films basés uniquement sur ses propres scénarios, il pourrait fort bien adapter ce roman pour le cinéma. Car enfin, il y a là dans ce bouquin de Singer, tout ce qui fait le pain (azyme) des films du cinéaste binoclard. La preuve : le court résumé donné ci-avant, va bigrement se compliquer quand Tamara – finalement toujours vivante – va débarquer dans la vie d'Herman ! Un Broder devenu bigame et pourquoi pas polygame, vu l'insistance de sa maîtresse.
Nous nous retrouvons en terrain connu – si vous êtes amateurs des écrivains américains Juifs – c'est-à-dire que tout comme les polars ont leurs codes et repères, les romans de ces écrivains ont leurs propres points communs : un héros avec une sexualité envahissante, des vies compliquées par des mensonges et une difficulté à agir car paralysée par des tourments existentiels, tourments faits de souvenirs douloureux liés au nazisme et de l'emprise de leur judéité dans leur vie quotidienne. Ajoutons-y pour faire bonne mesure, un entourage féminin assez possessif, et vous avez là tous les ingrédients d'un bon roman.
Je vous laisse découvrir les multiples rebondissements de l'intrigue, grincer des dents devant l'incapacité de Broder à gérer sa vie, sourire des traits d'humour et d'ironie de l'écrivain, réfléchir avec lui quand il appelle en soutien Kant, Spinoza, Schopenhauer et d'autres. Un roman salé/sucré qui mêle humour et réflexion sur la nature humaine sans jamais la juger, le poids de la religion et cette constatation, les souffrances indicibles devraient anéantir tout espoir de futur et pourtant, la vie continue.
C'est bien écrit, bien mené et pas très long. Moi, j'appelle ça un bon roman.

=======================================================================


Ennemies, une histoire d'amour

Ennemies, une histoire d'amour
Titre originalEnemies: A Love Story
RéalisationPaul Mazursky
ScénarioPaul Mazursky
Roger L. Simon
Acteurs principaux

Ron Silver
Anjelica Huston
Lena Olin

Sociétés de productionMorgan Creek Productions
Pays de productionDrapeau des États-Unis États-Unis
Genrecomédie dramatique
Durée110 minutes
Sortie1989

Ennemies, une histoire d'amour (Enemies: A Love Story) est un film américain réalisé par Paul Mazursky, sorti en 1989. Il s'agit d'une adaptation cinématographique du roman du même nom d'Isaac Bashevis Singer.

Synopsis

Herman Broder est le seul survivant de sa famille juive polonaise après la Seconde Guerre mondiale. Après avoir émigré à New-York, il se retrouve involontairement tiraillé entre trois femmes : sa servante polonaise Yadwiga, à qui il doit sa survie, Masha, sa maîtresse sensuelle et tourmentée, et son épouse officielle Tarnara, qu'il croyait morte dans un camp de concentration et qui refait soudainement surface...

Fiche technique

Distribution

marți, 14 martie 2023

Michael Ignatieff / Cum ne consolăm unii pe alții


==========================================================
On Consolation est magnifiquement immunisé contre les paniques de notre époque . Écrit avec éloquence dans un esprit touchant d'humilité par un homme d'une intelligence hors du commun, pour nombre de ses lecteurs, ce livre sera ― y a-t-il un plus grand éloge pour une étude de ce sujet ? ― utile.

-- Leon Wieseltier, auteur de Kaddish
=========================================================

 Despre consolare. Cum să-ți găsești alinarea în vremuri întunecate

Autor: Michael Ignatieff, Ed.Trei, 2022



O explorare profundă a literaturii și artei consolării — de la Cartea lui Iov și Psalmi la Albert Camus, Primo Levi, Elisabeth Kübler-Ross. 

Când suferim pierderi sau asistăm la o catastrofă, căutăm consolare. Cândva domeniul preoților și al filosofilor, limbajul consolării a dispărut din vocabularul modern. Încă din secolul al XVI-lea, omenirea a început să renunțe la alinarea adusă de vechile texte religioase și s-a îndreptat către știință, ideologie și terapie.

Cum ne consolăm unii pe alții și pe noi înșine într-o epocă a necredinței?
Michael Ignatieff spune poveștile unor scriitori, pictori și muzicieni care au căutat consolarea și arată cum oameni aflați în situații extreme au reușit să-și regăsească speranța. 

Evocând momente în care personalități influente au găsit curajul să meargă mai departe, Despre consolare aduce aceste povești în prezent, susținând că putem reînvia tradițiile consolării ca să facem față suferințelor și nesiguranței secolului XXI.

„O inspirație pentru cei care au nevoie de cuvinte ca să meargă mai departe în viață." – Kirkus Reviews

„Consolarea este extraordinar de importantă. Poate că acum mai mult ca niciodată (…) Ignatieff ne-a făcut un mare serviciu cu această serie de reflecții emoționante." – Los Angeles Review of Books

„Schițele biografice pline de viață ale lui Ignatieff, cu personaje care opun rezistență când sunt confruntate cu eșecuri, boli terminale sau execuții iminente, inspiră și, în felul lor, consolează." – Publishers Weekly

„Ignatieff povestește cu scopul de a ne reaminti că nu suntem prima generație confruntată cu disperarea." – The Guardian

„Cum ne găsim consolarea când credința religioasă este în scădere și trăim într-o cultură obsedată de succes? (…) În această carte deosebit de importantă, Ignatieff susține că nu doctrinele, ci oamenii sunt cei care ne consolează." – Irish Times

Michael Ignatieff este scriitor, istoric și fost politician. A predat la Cambridge, Oxford, Harvard și University of Toronto, iar în prezent este profesor la Central European University din Viena. Cărțile lui au fost traduse în 12 limbi; printre ele se numără Blood and Belonging, Isaiah Berlin: A Life, A Need of Strangers, The Russian Album și The Ordinary Virtues. Romanul său Scar Tissue a fost finalist pentru Booker Prize.

- Albumul rusesc. Povestea unei familii aristocratice, Polirom, 2014 

(Le grand-père paternel d'Ignatieff était le comte Pavel Ignatieff, ministre russe de l'éducation pendant la Première Guerre mondiale et fils du comte Nikolay Pavlovich Ignatyev , important homme d'État et diplomate russe.) 


vineri, 23 decembrie 2022

Luminita verzuie de la capatul promontoriului

 


Cele mai multe dintre proprietăţile cu ieşire la plajă erau acum închise şi pe toată coasta nu se mai vedeau aproape deloc lumini, în afară de sclipirea mişcătoare a feribotului care traversa strâmtoarea. Şi, pe când luna se înălţa încet spre cer, toate construcţiile acestea de cărămidă începură să se topească, până când, treptat, am avut senzaţia că mă aflu pe străvechea insulă ce se deschisese odinioară din ocean ca o floare în faţa navigatorilor olandezi – ca sânul tânăr acoperit de verdeaţă al Lumii Noi. Copacii aceştia acum dispăruţi, copacii pe care- i tăiaseră ca să facă loc vilei lui Gatsby, fremătaseră odinioară în şoapte stranii în faţa unuia dintre ultimele şi cele mai măreţe visuri omeneşti; o clipă trecătoare, vrăjită, omul trebuie să-şi fi ţinut respiraţia în faţa acestui continent nebănuit, împins fără voia lui într-o uimire necunoscută pe care nici n-o înţelegea şi nici n-o dorise, faţă-n faţă pentru ultima dată în istorie cu ceva care se mai putea măsura cu capacitatea sa de a simţi miracolul. 

Şi pe când stăteam întins acolo gândindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby când identificase pentru întâia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung până la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atât de aproape, atât de tangibil, încât nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde câmpiile necunoscute ale acestei ţări nesfârşite se întindeau sub cerul nopţii. Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.



https://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/ebook/humanitas/F-Scott-Fitzgerald_Marele-Gatsby.pdf

vineri, 25 noiembrie 2022

Borges / Oracol

 Borges / Oracol


"Je ne parle pas de vengeance ou de pardon, l'oubli est la seule revanche et le seul pardon."

 

 "J'ai commis le pire des péchés qu'un homme puisse commettre. Je n'ai pas été heureux. "

 

"Il y a des défaites qui ont plus de dignité qu'une victoire."

 

  "Un homme devient grand à cause de ce qu'il lit et non à cause de ce qu'il écrit."

 

 "On est amoureux quand on se rend compte qu'une autre personne est unique."

 

13- "Il n’ya pas de consolation plus habile que de penser que nous avons choisi nos malheurs."

 

 "Avant, les distances étaient plus grandes parce que l'espace était mesuré par le temps."

 

"J'ai toujours imaginé que le paradis serait une sorte de bibliothèque."

 

 "Je suis seul et il n'y a personne dans le miroir."

 

 "Vous n'êtes pas ambitieux: vous êtes heureux d'être heureux."

 

 "Je pense que nous devrions inventer un jeu dans lequel personne ne gagne."

 

 "Le fardeau du passé est infini."

 

 "La cécité est une forme de solitude."


marți, 22 noiembrie 2022

 DESCRIERE

Cartea perfecta pentru orice iubitor de carti


Intr-o clipa magica a copilariei tale, pagina unei carti - acel sir de simboluri confuze si straine - a capatat sens si universuri intregi ti s-au deschis. Ai devenit, irevocabil, un cititor.


Cunoscutul eseist si editor Alberto Manguel porneste de la acest moment esential pentru a explora conversatia inceputa acum 6.000 de ani intre cuvinte si acel erou fara de care cartea ar fi un obiect lipsit de viata: cititorul. Manguel abordeaza cu maiestrie cititul ca seductie, ca rebeliune si ca obsesie, urmarind istoria bizara si fascinanta a progresului cititorului de la tablita de lut la pergament, de la codex la cartile digitale.


Acest studiu al istoriei lecturii porneste de la cele mai vechi texte inscriptionate pe tablite de lut in scrierea cuneiforma din Mesopotamia si hieroglifica din Egiptul antic, trece prin cluburile de lectura din Franta medievala formate ad-hoc la sesiunile de tors ale femeilor, inventarea tiparului in secolul XV, obiceiul pierdut al lecturilor cu voce tare (care si-au dobandit repede reputatia de a fi subversive), aparitia colectiilor moderne de carti, pana la nasterea unui public cititor vast si revolutia digitala de astazi.


Istoria lecturii este, astfel, o carte care isi propune sa provoace cititorul si sa-l integreze intr-o lunga traditie a bibliofiliei.

luni, 14 noiembrie 2022

Tanarul Proust

 Accueil » Littérature » Une jeunesse de Marcel Proust

ACHETER LE LIVRE: 7,70€

Date de parution: 
02/05/2019
 / Langue: 
Français
 / 

Editeur d'origine: 
Stock
Une jeunesse de Marcel Proust

UNE JEUNESSE DE MARCEL PROUST

Détails promotions contenusDÉTAILS

Qui n’a jamais entendu parler du questionnaire de Proust ?

Les réponses de l’écrivain ont traversé le temps et fait le tour du monde. On a oublié qu’elles provenaient d’un album intitulé Confessions, appartenant à son amie Antoinette Faure, la fille du futur président de la République. En participant à ce jeu de société à la mode, Marcel Proust ne se doutait pas qu’il livrerait des indices sur l’adolescent qu’il était. Ses réponses ont été souvent commentées. Mais jamais contextualisées ou comparées. Jamais datées avec exactitude.
De Gilberte aux Champs-Élysées à la petite bande d’Albertine et des jeunes filles en fleurs, quelles traces ont-elles laissées dans son œuvre ?
Évelyne Bloch-Dano a mené l’enquête. Elle est parvenue à identifier les autres amis de l’album d’Antoinette. C’est alors tout un monde qui a surgi, celui des jeunes filles de la bourgeoisie de la Belle Époque. Quelques garçons aussi. À travers leurs goûts, leurs rêves, s’est dégagé le portrait d’une génération. Celle de Marcel Proust.

Apparaît soudain le portrait intime d’un monde révolu, celui qui vit naître l’un des plus grands écrivains français. Laurence Caracalla, Le Figaro magazine.

Ce livre se lit comme un polar aux accents sociologiques, qui cerne la personnalité du futur auteur de la Recherche autant qu’il fait revivre toute une génération. (Delphine Peras, L’Express)

===============================================================


sâmbătă, 12 noiembrie 2022

Draga Scott, Scumpa Zelda / Scrisori

 Marele Gatsby si visul american deformat

16.06.2011Ioana Epure



================================================================


Daca nu esti obisnuit cu stilul lui Fitzgerald, Marele Gatsby o sa te lase cu un gust usor amarui. O sa simti ca lipseste ceva, si nu stii ce. Ca parca nu-ti pasa cu adevarat de niciunul din personajele din carte, dar ca ceva din atmosfera petrecerilor extravagante descrise de autorul american o sa-ti ramana pentru totdeauna in cap.


Asta pentru ca, in Marele Gatsby, orasul, timpul, muzica, tot ceea ce nu respira si nu vorbeste este un personaj in sine. Masina lui Gatsby, pe care Daisy o conduce spre final cu ura si nepasare, ca si cum s-ar juca cu un yoyo. Piscina lui Jay. Atelierul si benzinaria lui Wilson. Alcoolul de contrabanda.


Povestea veteranului din Primul Razboi Mondial care incearca sa-si recupereze iubirea pierduta din cauza distantei si a banilor (a lipsei lor, mai exact) este, pentru scoala americana, lectura obligatorie. Nu e o carte usoara si nu e genul de roman cu personaje de care te poti indragosti – toate sunt imperfecte, obsesive, nefericite si, in ultima instanta, traiesc intr-o lume a iluziilor, un vis american reflectat intr-o oglinda stramba.


Gatsby are, oarecum, avantajul unei moralitati relative, si, ca scuza, faptul ca e un visator, un idealist pregatit sa sacrifice mult pentru a o pastra pe Daisy pe soclul ei de perfectiune. El nu este pregatit sa o vada asa cum o vede Tom. Sau cum vede ea lumea. Tom, la randul lui, un upper-class-Ivy League-white-supremacist, ia totul de-a gata, inclusiv pe Daisy, insa isi cauta, fara sa-si dea seama, mantuirea in Myrtle.


Myrtle e o fiinta simpla – vrea doar sa fie rasfatata asa cum e Daisy, in timp ce Wilson vrea sa fie iubit precum Tom. Daisy e superficiala si vrea sa ramana asa – nu-si permite sa-si asume vinovatia pentru nimic din ceea ce a cauzat, pentru ca asta ar insemna o povara pe care nu e in stare sa o care.


Probabil ca fraza care sintetizeaza cel mai bine esenta romanului lui Fitzgerald, si care reprezinta o observatie dinspre final a lui Nick, observator al tuturor evenimentelor din carshare:

Marele Gatsby este, inainte de toate, un roman al epocii sale. Dincolo de povestea personajelor, care s-ar putea sa te lase rece, pentru ca e aproape imposibil sa simpatizezi pe vreunul din ele, toate elementele specifice anilor ’20 care compun atmosfera cartii sunt ceea ce e cu adevarat memorabil (si pe alocuri delicios) la ea.

Si ceea ce ar trebui sa puna romanul lui Fitzgerald si pe lista noastra de lecturi obligatorii.


========================================================

Sursa:www.adevarul.ro / Autor: Mihai Mincan

========================================================

http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/ebook/humanitas/F-Scott-Fitzgerald_Marele-Gatsby.pdf




11-11-2022 / Nr. 1134 /  Observator Cultural

Jackson R. Bryer și Cathy W. Barks (editori), Dragă Scott, scumpă Zelda. Scrisorile de dragoste dintre F. Scott și Zelda Fitzgerald, traducere de Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, Iași, 2022, 560 p. 

 

Dragă Scott, scumpă Zelda e un volum de corespondență care adună toate scrisorile și telegramele trimise de Scott Zeldei și 189 de scrisori inedite trimise de Zelda (alături de altele publicate în volume anterioare), un total de 333 de scrisori, transcrise fidel de editorii volumului, în încercarea de a pune în lumină povestea de dragoste a soților Fitzgerald. 

Cele mai multe scrisori care alcătuiesc volumul de față sînt cele trimise de Zelda lui Scott. Dacă ne-am juca de-a literatura, am fi tentați să spunem că povestea lor se construiește prin ochii Zeldei, ca un artificiu tehnic scriitoricesc. Numai că, oricît am măslui acest pretext narativ, volumul de față ne pune dinainte o poveste unde nu e loc de ficțiune, unde știm că vocea Zeldei e păstrată de Scott, pe cînd vocea lui Scott se pierde purtată prin spitale, sanatorii și cele două incendii care au înghițit mare parte din scrisorile lui, și unde anii nebuni ai jazzului – clișeul cu care sînt asociați soții Fitzgerald – se dovedesc atît de puțini în economia întregii lor vieți. 

Ordonarea scrisorilor dezvăluie povestea lor odată cu începuturile ei, anii cînd Scott o curtează pe Zelda, o tînără veselă și exuberantă, atrasă de cercurile mondene și fascinată de propria tinerețe. Aceeași Zelda pe care o vom vedea mai tîrziu scriind, din sanatoriile de recuperare, scrisori incoerente, în care pare desprinsă de lumea din afară, și scrisori care exprimă cu o precizie uluitoare ceea ce trăiește pe dinăuntru: izolarea, singurătatea, lumea care se golește de tot ce era bun, primitor și cunoscut odată – familie, prieteni, petreceri, călătorii. Multe dintre scrisori scot la lumină certurile și tensiunile dintre cei doi, potențate de specificul unui cuplu de scriitori care-și dispută viața ca material literar, dar și de problemele cu care se confruntă separat fiecare dintre ei: sănătatea mintală a Zeldei și alcoolismul lui Scott. Peste toate, avem o poveste de dragoste ancorată în timp de trei dintre cele mai întunecate evenimente ale secolului al XX-lea: Marea Criză și cele două războaie mondiale, parte și ele din viața și corespondența celor doi. 

Dragă Scott, scumpă Zelda e un volum emoționant și tulburător, o lectură care îl face pe cititor să se simtă incomod și nelalocul lui în miezul unui schimb de scrisori atît de intim în cruzimea și tandrețea lui. 

Alina

=========================================================================                                                                  ==========================


Collection of love letters chronicling the romance between F. Scott and Zelda Fitzgerald

Dear Scott, Dearest Zelda
Autor: Jackson R Bryer Data publicării: 2003
 432p. Editura: Bloomsbury Publishing



Zelda and Fitzgerald's grave in Rockville, Maryland, inscribed with the final sentence of The Great Gatsby

Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea ver -
zuie, într- un viitor fremătător, care se îndepărtează însă
cu fiece an în faţa noastră. Ne- a scăpat o dată, dar ce
importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom
întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într- o
dimineaţă…
Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de
curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.



================================================


Scott Fitzgerald: ultimul mare romantic
📁 Biografii
Autor: Mihai Mincan

Personaj al contrastelor extreme, autorul celebrului roman „Marele Gatsby“ a combinat aventuros geniul cu alcoolismul, visele cu frica de eşec şi opulenţa cu nevoia de a se compromite pentru bani.

Când Scott Fitzgerald scria fraza „Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut“, omenirea se afla în anul de graţie 1925. Planeta Pământ era răvăşită de trecerea în viteză a Primului Război Mondial, iar America trăia pe nisipuri mişcătoare, combinaţie de opulenţă, sărăcie şi incertitudine, aceleaşi nisipuri care aveau să o şi îngroape în Marea Criză Economică a anilor 1930.

Fraza de mai sus, cea care încheia „Marele Gatsby“, unul dintre cele mai frumoase romane scrise vreodată, poate fi privită ca o caracterizare în miniatură a autorului. Un soi de haiku occidental, pe orizontală. În acel an, Fitzgerald era cu privirea întoarsă către trecut. În timp ce lumea privea înainte şi căuta soluţii de redresare economică, iar mândria victoriei asupra germanilor era încă la cote maxime,

Fitzgerald părea blocat iremediabil într-un trecut romantic, clădit pe jocul dintre culori şi umbre, asemeni unei picturi din alt secol. Citatul anterior este în fapt caracterizarea destinului acestui personaj enigmatic, a cărui viaţă pare un lung şir de eşecuri, de strădanii sisifice şi de dezamăgiri cumplite, completate, periodic, cu câte o răbufnire de geniu ce arunca în derizoriu întreaga lumea literară a vremii.

Privită de la distanţă, ca printr-un ochean, viaţa lui Fitzgerald are toate ingredientele unui film hollywoodian ca la carte:probleme financiare, depresii, boală, o relaţie amoroasă extrem de tumultuoasă, alcoolism. Drept dovadă este faptul că, deşi extrem de apreciat de critica literară, Fitzgerald nu a avut niciodată succesul la public al unui Hemingway sau al unui Salinger. Chiar şi romanul său cel mai important, „Marele Gatsby“, a fost primit, la data publicării, mai degrabă cu reticenţă şi cu o uşoară răceală. Când Fitzgerald a murit, în 1940, era aproape uitat. Necrologul din „The New York Times“ îi menţiona marele roman ca o dovadă a talentului pe care l-a avut, dar pe care nu l-ar fi împlinit niciodată. Astăzi, cartea este considerată o capodoperă şi aflată în grila de lecturi obligatorii pe la mai toate liceele din lume. Într-un fel, doar timpul a reuşit să-i facă dreptate.

Copilăria şi războiul

Scott Fitzgerald s-a născut pe 24 septembrie 1896, în Saint Paul, Minnesota (SUA), într-o familie de irlandezi catolici din clasa de mijloc. Deşi a fost numit după unul dintre verii săi, Francis Scott Key, viitorului scriitor i se zicea doar „Scott“. O altă sursă a numelui său provenea de la o soră, Louise Scott, una dintre cele două fete care au murit cu puţin timp înainte de naşterea sa.

Peste ani, Fitzgerald avea să scrie:„Mama a pierdut ceilalţi doi copii, cu trei luni înainte să mă nasc eu. Cred că de atunci am început să fiu un scriitor“. Viitorul prozator şi-a petrecut prima decadă a copilăriei în Buffalo, New York, permutat între diverse şcoli catolice, la cererea părinţilor, ambii practicanţi fervenţi. Portretul succint al copilului Fitzgerald contura imaginea unui băiat cu o inteligenţă mult peste medie şi cu un interes pronunţat asupra literaturii.

Când tatăl său a fost concediat de către compania Procter &Gamble, în 1908, întreaga familie s-a întors în Minnesota, unde Fitzgerald a urmat cursurile academiei „St. Paul“. La 13 ani, îşi vedea publicată prima scriere într-un ziar local:o proză scurtă poliţistă. După absolvirea liceului, Fitzgerald a ales New Jersey şi cursurile Universităţii Princeton. Venise aici cu un singur scop. Să-şi dedice întregul timp pentru a-şi dezvolta tehnica şi pentru a deveni scriitor. Noul program autodidact a interferat serios cu programa şcolară. În 1917 este suspendat temporar de la cursuri.

Dezamăgit, Scott renunţă la cursuri şi se alătură trupelor de armată americane. Înspăimântat de ideea că ar putea să moară în Primul Război Mondial fără a-şi vedea visele literare realizate, Fitzgerald scrie, în săptămâna de dinaintea înrolării, un întreg roman, „The Romantic Egotist“. Deşi manuscrisul este respins de editura la care fusese trimis, Fitzgerald este încurajat, printr-o scrisoare din partea editorilor, să continue să scrie.

Întâlnirea cu Zelda

Fitzgerald a fost numit locotenent de infanterie şi trimis în Camp Sheridan, la doi paşi de localitatea Montgomery, în statul Alabama. Aici, într-o seară, în timp ce petrecea alături de colegi într-un bar, a cunoscut-o pe Zelda Sayre, fiica unui judecător la Curtea Supremă din Alabama. Cea supranumită de către scriitor the golden girl (n.r. – fata de aur) l-a cucerit din prima pe Fitzgerald. Războiul a luat sfârşit în 1918, înainte ca Scott să fie trimis pe front.

Scriitorul s-a mutat la New York, disperat să-şi găsească un loc de muncă pentru a o convinge pe Zelda că deţine mijloacele materiale pentru a o întreţine. Se angajează la o agenţie de publicitate, Barron Collier. Îşi cere în căsătorie muza, iar aceasta acceptă. La numai câteva luni însă, problemele financiare ale lui Fitzgerald aruncă în aer toate planurile celor doi tineri. Scott se întoarce în casa părinţilor săi, unde revizuieşte „The Romantic Egoist“, redenumit „This Side of Paradise“, muncind în paralel şi ca mecanic auto, specializat în repararea capotelor. În final, romanul este publicat, iar Zelda şi Scott îşi reiau legămintele. Căsătoria are loc în New York, pe 26 martie 1920. Un an mai târziu se năştea şi singurul copil al cuplului, Frances Scott „Scottie“ Fitzgerald.

„Marele Gatsby“ a fost plasat pe locul al doilea în topul celor mai bune 100 de cărţi ale secolului XX de „Modern Library“

                                   Scott, Zelda şi Frances, la un Crăciun în familie 

318x425 jpg jpeg

Schizofrenia şi începutul dezastrului

În următoarea decadă, soţii Fitzgerald şi-au petrecut majoritatea timpului la Paris, locul unde o întreagă generaţie de scriitori americani îşi desfăşurau activitatea. Avea să fie cea mai importantă perioadă din cariera lui Fitzgerald. Aici, la Paris, s-a împrietenit cu Ernest Hemingway, într-o relaţie de amiciţie ce avea să se dovedească a fi una extrem de durabilă. Hemingway o desconsidera însă pe Zelda, pe care o numea „nebună“, acuzând-o şi că îşi împinge soţul să bea, pentru a-l distrage de la scrierea marilor romane, în locul povestirilor uşurele, destinate revistelor din America, pentru diverse sume de bani.

Povestirile ca sursă de trai nu erau o tehnică inventată de Fitzgerald. Toţi scriitorii americani ai perioadei o foloseau, însă ritmul lent în care Fitzgerald avansa în lucrul la marile sale romane, comparativ cu povestirile trimise aproape lunar în America, l-a făcut pe Hemingway să-şi acuze prietenul de „prostituţie“. Deşi Scott anunţase că nu va scrie povestiri „uşurele“, ci lucrări literare în adevăratul sens al cuvântului, în curând a început să adauge finalul neaşteptat, secretul comercial al epocii, confirmând practic temerile prietenului său.

În tot acest climat nesigur, Fitzgerald avea să trimită, în 1925, manuscrisul a ceea ce astăzi este cunoscut ca fiind „Marele Gatsby“. Romanul a fost primit prin cronici mai degrabă călduţe şi cu uşoară reticenţă, fapt ce a accentuat depresiile şi nesiguranţa scriitorului. De altfel, la moartea sa, puţină lume din America îi mai menţiona numele. Norocul postum a venit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când editura Serviciilor Armate a decis distribuirea a 150.000 de copii din roman pentru soldaţii de pe front, deschizându-i drumul lui Fitzgerald către o nouă generaţie de cititori şi adulaţia postumă.

Boala Zeldei

Deşi visul lui Fitzgerald era acela de a deveni mare romancier, numai povestirile sale îi puteau asigura sursa financiară necesară întreţinerii stilului de viaţă opulent adoptat la Paris. În curând, şi agentul său literar, Harold Ober, a decis să nu-l mai împrumute, cauzând ruperea definitivă a relaţiei de prietenie de până atunci. Spre finalul anilor 1920, Fitzgerald a început lucrul la noul său roman, însă ritmul era unul extrem de lent. Trebuia să scrie, în paralel, povestiri pentru a se întreţine.

Lovitura fatală a venit în 1930, când Zelda a fost diagnosticată cu schizofrenie. De la acel moment, sănătatea emoţională a soţiei avea să fie una extrem de precară, până la finalul vieţii acesteia. După internarea Zeldei, în 1932, Scott se retrage în Baltimore şi îşi reia lucrul la noul roman, o poveste de dragoste dintre un psihiatru şi o pacientă de-a sa. În multe privinţe, relaţia dintre cei doi priveşte în oglindă relaţia dintre soţii Fitzgerald:alcoolism, neîmplinirea viselor, şantaj emoţional. Cartea a fost publicată în 1934, sub titlul „Blândeţea nopţii“. Criticii, cei care aşteptaseră nouă ani o urmare demnă de „Marele Gatsby“, au distrus cartea, numind-o „o farsă“. La fel ca şi precedentul roman, „Tender is the Night“ este considerat astăzi o capodoperă.


Alcoolism şi înstrăinare

În 1927, Fitzgerald s-a mutat la Hollywood, unde avea să obţină cel mai mare salariu anual din timpul vieţii:29.757 de dolari. Pe lângă prozele scurte, Scott a început să scrie şi scenarii de film, lucru pe care-l considera „degradant“, dar pe care-l urma din raţiuni financiare. În paralel, a început lucrul la ceea ce avea să devină ultimul său roman, „ Dragostea ultimului magnat“.

La acest moment, sănătatea sa şi relaţia cu Zelda erau în haos. Fitzgerald recunoştea că se transformase într-un alcoolic, iar Zelda era, în continuare, mai mult internată prin diverse spitale psihiatrice. Fitzgerald începe o nouă relaţie, cu ziarista Sheilah Graham. Într-un singur an, 1939-1940, scrie 17 povestiri, reunite ulterior în ciclul „Povestiri cu Pat Hobby“ în care îşi autoironizează viaţa de la Hollywood, transformându-se în personaj. Povestirile, publicate în revista „The Esquire“ au fost extrem de bine primite de critica vremii.

Dacă e adevărat ce cred, atunci Gatsby se simţise dintr-o dată înstrăinat, singur, îndepărtat, fără putinţă de întoarcere spre lumea lui vie, fierbinte, de altădată;ca şi cum ar fi înţeles că a plătit un preţ prea scump pentru că trăise prea multă vreme îndrăgostit doar de un vis.” Scott Fitzgerald, „Marele Gatsby“

Când l-am citit pentru prima oară, când l-am cunoscut pe Gatsby, mi s-a părut primul pas adevărat făcut de proza americană, de la Henry James încoace. ”T.S. Eliot.

Decăderea.Moartea

La finalul anilor 1930, problema alcoolismului lui Fitzgerald intrase în zona patologică. Scriitorul ajunsese să-şi inventeze boli, tuberculoza de exemplu, pentru a-şi justifica escapadele bahice. Spre sfârşitul deceniului, Scott a suferit două infarcte. Este sfătuit de doctor să renunţe la alcool şi să facă şi o pauză din scris. Se mută în apropierea blocului noii iubite, Sheilah Graham, în Hollywood. În seara de 20 decembrie 1940, după ce fusese la premiera fimului „This Thing Called Love“, Fitzgerald a ameţit brusc, găsindu-se în imposibilitatea de a se mai putea ridica de pe scaunul cinematografului. I-a spus iubitei, privind supărat către cei din jur:„Toţi cred că sunt beat, nu-i aşa?“.

A doua zi, după ce mâncase un baton de ciocolată şi luase notiţe într-un carneţel, iubita l-a văzut ridicându-se brusc, încercând să-şi ia mantaua şi prăbuşindu-se. Verdictul medicilor:infarct. Fitzgerald a fost înmormântat în Rockville, Maryland. La ceremonie au luat parte puţin peste 20 de persoane, printre care fiica sa (ce împlinise deja 19 ani) şi fostul său editor. Zelda a murit în 1948, într-un incendiu ce a avut loc la spitalul de psihiatrie „Highland Mental Hospital“. Ultimul lui manuscris, „Dragostea ultimului magnat“, a fost publicat în 1941 şi comparat imediat cu „Marele Gatsby“.
=============================================

























Simon Sebag Montefiore