Virgil Nemoianu (n.1940-)

Sari la navigareSari la căutare

Virgil Petre Nemoianu
Virgil P. Nemoianu în anul 2005
Date personale
Născut	12 martie 1940 (80 de ani)[2]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	Eseist, critic literar, filozof al culturii
Limbi	limba engleză[1]
Studii	Universitatea din București Universitatea din California, San Diego[*]
Activitatea literară
Opere semnificative	The Taming of Romanticism, Theory of the Secondary, The Triumph of Imperfection, Imperfection and Defeat
Influențe[ascunde] Edmund Burke, Alexis de Tocqueville, Michael Oakeshott, Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac, Romano Guardini

Virgil P. Nemoianu (n. 12 martie 1940, București, România) este un eseist, critic literar, filozof al culturii și pedagog american născut în România.

Deși este etichetat, în general, ca un specialist în literatură comparată, în realitate activitatea sa intelectuală acoperă un domeniu mult mai larg de preocupări și realizări. Filozofia gândirii sale îl plasează undeva în zona comună a neo-platonismului și a neo-kantismului, pe care le-a transformat într-un instrument menit să clarifice și să cuantifice asperitățile și chiar absurditățile modernismului și ale postmodernismului. Alegând la începutul carierei sale academice în mod deliberat o scriitură plasată la nivelul orizonturilor intelectuale ale unui Goethe și Leibniz, a continuat să mențină acest nivel spiritual înalt în toate cărțile sale.

Date biografice

Fiu de avocat, Nemoianu a dat în 1956, după absolvirea „Liceului Titu Maiorescu” (actualmente „Liceul I.L. Caragiale”), examen de admitere la Facultatea de Medicină a Universității din București, dar nu a reușit. Pe baza notelor acestui examen s-a transferat la Facultatea de Limbi Străine (secția germană-engleză) a aceleiași Universități prin transfer admis de Ministerul Învățământului. După terminarea facultății în 1961 a lucrat timp de un an ca redactor de limbi străine la Editura Academiei, iar apoi, tot un an, ca redactor la secția externă a revistei „Contemporanul”.

Din 1964 până în 1975 (când rămâne în SUA) a lucrat ma întâi ca asistent și apoi ca lector la catedra de limbă engleză a Facultății de Limbi Străine a Universității din București.

Între 1969-1971 studiază la University of California din San Diego, unde își ia doctoratul cu teza „The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature (England, France, Germany).”

În prezent deține catedra specială „William J. Bayron Distinguished Professorship" la Universitatea Catolică din capitala Statelor Unite.

A mai predat la Universitățile din

București, Londra, Cambridge, Amsterdam, Cincinnati și Berkeley (California), a ținut conferințe și a prezentat comunicări la circa 50 de universități din Europa și din America de Nord. Este autorul a peste 15 cărți și 600 de articole și recenzii apărute în România, Elveția, Anglia, Statele Unite, Olanda, Canada, Germania, Ungaria și în alte țări.

Domeniile sale de specialitate sunt romantismul european, teoria literaturii și istoria intelectuală a secolelor al XIX-lea și al XX-lea. A publicat două lucrări literare: Simptome (1968) (roman) și Arhipelag interior (1994) (autobiografie). Deține titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Cluj. Între 1979 și 1994, a fost director al programului de literatură comparată la Catholic University of America, iar între anii 1989 și 1991, prorector-asociat al aceleiași universități.

A publicat mai multe volume, printre care: Îmblânzirea Romantismului (The Taming of Romanticism) (Harvard, 1985), în care lansează conceptul de romantism Biedermeier ce definește forma în care curentul se adaptează în Balcani, studiu fundamental pentru cei care cercetează romantismul (ed. românească, editurile Polirom, Curtea Veche).

În 1989, publică volumul A Theory of the Secondary. Literature, Progress, and Reaction (O teorie a secundarului. Literatură progres și reacțiune) la prestigioasa editură americană „The Johns Hopkins University Press" (1989) A editat împreună cu Robert Royal o colecție de eseuri, Canons la John Benjamins (Amsterdam and Philadelphia).

Lucrări publicate

În străinătate

• 1977 -- Micro-Harmony : The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature (Microarmonia)
• 1984 -- Taming of Romanticism : European Literature and the Age of Biedermeier (Îmblânzirea Romantismului - Literatura europeană și epoca Biedermeier)
• 1989 -- A Theory of the Secondary : Literature, Progress, and Reaction
• 1996 -- Multicomparative Theory, Definitions, Realities
• 2004 -- Nonfictional Romanitc Prose: Expanding Borders (editor)
• 2003 -- Icarus Fallen : The Search for Meaning in a Uncertain World (introducere)
• 2006 -- The Triumph of Imperfection. The Silver Age of Sociocultural Moderation in Early 19th Century Europe
• 2006 -- Imperfection and Defeat.The Triumph of Imperfection: The Silver Age of Sociocultural Moderation in Europe, 1815-1848

Lucrări coordonate

• The Hospitable Canon. Essays on Literary Play, Scholarly Choice, and Popular Pressures (1991; with Robert Royal), Canonul ospitalier. Eseuri despre jocul literar, alegerea avademică și presiunile populare
• Play, Literature, Religion. Essays in Cultural Intertextuality (1992; cu Robert Royal)
• Non-Fictional Romantic Prose. Expanding Borders (2004; cu Steven Sondrup)
• A editat două numere din prestigioasa revista Stanford Literature Review în anii 80 și a fost editor invitat la RNL/CWR în anii 90.

În România (lucrări scrise în limba română)[modificare | modificare sursă]

• 1967 -- Structuralismul
• 1968 -- Simptome
• 1971 -- Calmul valorilor
• 1973 -- Utilul și plăcutul
• 1994 -- Surâsul abundenței. Cunoaștere lirică și modele ideologice în opera lui Ștefan Augustin Doinaș
• 2000 -- Jocurile divinității - Gândire, libertate și religie la sfârșit de mileniu
• 2000 -- România și liberalismele ei - Atracții și împotriviri
• 2001 -- Tradiție și libertate
• 2002 -- Înțelepciunea calmă. Dialoguri în cyberspace cu Robert Lazu

În România (lucrări traduse în limba română)

• 1992 -- Îmblânzirea romantismului
• 1994 -- Arhipelag interior - Eseuri memorialistice, 1940-1975
• 1995 -- Despre dialogul interior - Fragment dintr-o antropologie metafizică
• 1996 -- Microarmonia. Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură

În SUA (lucrări traduse din limba română)[modificare | modificare sursă]

• Literary Essays. Pater, Chesterton, Eliot (Eseuri literare. Pater, Chesterton, Eliot). (1966). Selection, introduction, translation, notes
• Lyric portraits. Ion Pillat (Portrete lirice. Ion Pillat) (1969). Editing and introduction
• Poems. Gottfried Benn (Poeme. Gottfried Benn) (1973). Introduction and translation (with Șt. A. Doinaș)
• Alibi and Other Poems. Șt. A. Doinaș (1973). Translation into English with Peter Jay
• The conversational essay from Bacon to Huxley, (Eseul conversațional englez de la Bacon la Huxley) (1975) 2 vols. Selection and introduction
• The Eighth Day by Thornton Wilder (1976) Introduction and translation (with A. Nemoianu)
• Hyperion, The Death of Empedocles, Hymns and Odes by Friedrich Hölderlin (Hyperion. Moartea lui Empedocle. Imnuri și ode de Friedrich Holderlin) (1977). 2 vols. Translated into Romanian with Șt. A. Doinaș and I. Negoițescu
• Ion Dezideriu Sîrbu Crossing the curtain (I.D. Sîrbu. Traversarea cortinei) (1994) introduction and edition of literary correspondence (with M. Ghica)
• Microarmonia-Microharmony (ediții românești la Editura Polirom, ediția a doua Curtea Veche)

Afilieri

• Este membru al Academiei Europene de Arte și Științe din Viena.
• A făcut parte din conducerea secției de romantism comparat și a secției de studii europene a Asociației de Limbi Moderne din Statele Unite.
• În prezent, este vicepreședinte al Asociației Internaționale de Literatură Comparată și membru în Biroul Executiv al Asociației Criticilor și Cercetătorilor Literari din SUA.
• ====================================================
• Opere / 10 volume
• https://edituraspandugino.ro/39_virgil-nemoianu
  
• 
  

Dialectica îmblânzită. Introducere în teoria literară română a diasporei: despre Virgil Nemoianu

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1292/pdf

• ===============================================================
• 
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
• 
  
  
  
  
  
  
  
                                      Steven P. Sondrup; Virgil Nemoianu (Editor)
• ========================================================
  
•  
  
  Foto: Virgil Nemoianu şi Solomon Marcus

• „Continui ceea ce eu consider a fi un umanism estetic“

  Dialog cu Virgil NEMOIANU

  • 23-10-2015
  • Nr. 795
  •  

    Cezar GHEORGHE

  •  
  
  

  Virgil Nemoianu este unul dintre cei mai importanţi teoreticieni literari și comparatiști români (și americani). Cărţile sale Îmblînzirea romantismului și O teorie a secundarului fac deja parte din canonul criticii literare. În 2013, Editura Spandugino a iniţiat seria de Opere „Virgil Nemoianu“, ajunsă anul acesta la cel de-al IV-lea volum. În cadrul unui interviu acordat revistei noastre, profesorul Nemoianu a vorbit despre modul în care parcursul său intelectual a fost marcat de participarea la Cercul de Poetică de la Bucureşti (îndrumat de profesori precum Tudor Vianu, Al. Rosetti şi Mihai Pop), despre „universitatea paralelă“ a Cercului Literar de la Sibiu şi „despre lupta cu cenzura de dinainte de 1989 şi provocările apărute în urma «reînrădăcinării » în spaţiul cultural american“ (C.Gh).
  Ce anume v-a determinat să frecventaţi Cercul de Poetică de la Bucureşti?

  La sfîrşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, existau încă o apăsare şi o angoasă ideologică neîncetate, o presiune de a intra în gridurile impuse de conducere şi de regim. Oamenii care aveau dorinţa unui orizont mai larg căutau cu disperare o soluţie. Prima soluţie a fost, înaintea Cercului pe care îl pomeneşti, la Facultatea de Filologie în anii ’50, Cercul de Literatură Universală organizat şi condus de profesorul Edgar Papu. Acolo erau Toma Pavel, Mihai Zamfir, Mihaela Mancaş, eu însumi, precum şi alţii. Spre indignarea şi spaima noastră, Edgar Papu a fost arestat şi Cercul, inevitabil, a fost desfiinţat. Spre marea mea surpriză, profesorii Vianu, Rosetti şi Mihai Pop au organizat, imediat după 1961, Cercul de Poetică. Aş vrea să subliniez rolul lui Mihai Pop care, din punct de vedere organizatoric, era inima acestui cerc. El a oferit şi spaţiul în care ne întîlneam, la Institutul de Folclor. Acolo s-a deschis acest cerc. De ce s-a putut el deschide? Pentru că, în Uniunea Sovietică, sora mai mare, s-a dat voie la stilistică şi poetică, şi profesorii aceştia au spus: „Da. Hai să facem şi noi aceleaşi lucruri, din moment ce nu mai este o interdicţie“. Şi atunci ne-au strîns pe toţi. O parte dintre noi eram dintre cei care fuseseră la Cercul de Literatură Universală, alţii erau din anii mai mari, Sorin Alexandrescu de pildă. Alţii erau cadre didactice deja. De exemplu, Mihai Nasta, Solomon Marcus, pe care îl interesa intersecţia între lingvistică şi matematică. Erau şi oameni de la Institutul de Folclor. Nu-i cunoşteam pe toţi. Sanda Golopenţia era de la Filologie. Erau, evident, şi alţii de acelaşi nivel şi de acelaşi interes care se adunau periodic, poate o dată pe lună. Se ţinea o comunicare, aveau loc discuţii, bibliografia mai nouă sau mai veche era discutată şi trecea de la unul la altul. Aveau loc toate aceste lucruri care, şi acum ajungem la subiectul principal, reprezentau un fel de „fereastră“, o deschidere, un respiro, care ieşea în afara cadrelor impuse, metalice şi cimentate, ale ideologiei din vremea aceea. Adică pur şi simplu se putea discuta despre literatură ca literatură, de spre forme.

   

  Era o formă de evaziune de la direcţia impusă ideologic, pentru că ei considerau mai puţin periculoasă această viziune care venea dinspre lingvistică?

  Categoric. În vreme ce, de fapt, era un act de opoziţie, să zicem, în interiorul minţilor şi sufletelor celor care participau era un fel de evaziune, cum ai spus.

   

  Aţi scris în urma participării la Cercul de Poetică un eseu, Structuralismul, cu care, de altfel, începe şi această serie de Opere.

  Primul articol de acest fel a fost o analiză stilistică a unei poezii, paradoxal, de Mihai Beniuc, cel de dinainte de 1939. Se numea Pe o scîndură cu actinii şi era o analiză foarte strîns stilistică. Structuralismul a venit ceva mai tîrziu, în 1968, şi culmea este că acum, cînd a fost republicat, profesorul Solomon Marcus mi-a atras atenţia că este, de fapt, prima carte despre structuralism în ansamblu publicată, nu numai în limba română, ci în lume, spune el. Eu nu ştiam acest lucru şi nu am verificat niciodată.

  Moştenirea structuralismului

  În Structuralismul, scrieţi: „Asistăm uneori la o întreagă mişcare de reorganizare a cunoaşterii, în care spiritele mai optimiste se grăbesc să vadă soluţia magică şi definitivă a mersului înainte, cele mai pesimiste văzînd doar o modă ridicolă şi stricăcioasă“. Profesorii mei de la Literele bucureştene erau profund formaţi şi influenţaţi de structuralism, care reprezenta avangarda teoretică pe vremea cînd ei erau studenţi. În anii mei de studenţie, structuralismul exercita o dominaţie aproape hegemonică. Care credeţi că a fost motivul pentru succesul structuralismului în Estul Europei şi, în special, în zona studiilor literare?

  Tocmai din motivele pe care deja le-am menţionat. Structuralismul poate fi împărţit în două faze: structuralismul clasic, cel pornit la începutul anilor ’20 în Rusia şi extins apoi treptat în Estul Europei, şi structuralismul francez, care de la început a fost cam bombastic şi a căutat să se transforme într-un fel de filozofie întreagă, mai ales prin Claude Lévi-Strauss, Roland Barthes ş.a.m.d. Or, în Europa de Est, în faza sa iniţială, structuralismul era mai modest, dar era un fel de substitut mai ştiinţific al formalismului. Dacă ai fi proclamat formalismul estetic ca atare, nu le-ar fi plăcut deloc autorităţilor comuniste din vremea aceea. Dar nici chiar autorităţilor ulterioare, postcomuniste, care erau permeate de aşa-zisa corectitudine politică, nu le-ar fi plăcut teoria formalistă în nici un fel. Or, structuralismul era, de fapt, o cale de mijloc între formalism şi abordările mai angajate. Un fel de apendice al structuralismului rusesc a fost Bahtin. Era un tip foarte alunecos, de o inteligenţă colosală, care ştia să combine sociologicul cu formalismul, chiar cu elemente religioase. Au căutat să-l atragă de partea lor, să convingă cititorii că este un predecesor al lor multe şcoli, chiar şi deconstrucţioniştii. Bahtin a fost o figură foarte interesantă, o figură centrală într-un fel, dar care nu poate fi redusă la un curent.

   

  Dacă îmi amintesc bine, chiar Mihai Pop este cel care a coordonat volumul Ce este literatura?Şcoala formală rusă, care s-a publicat la noi la începutul anilor ’80.

  Mihai Pop, deşi nu a fost un om care a produs foarte mult el însuşi, era un organizator, un iniţiator, un întemeietor extraordinar. El a luat contact cu structuralismul de foarte de timpuriu. Între cele două războaie studiase la Praga. L-a cunoscut personal pe Roman Jakobson, care emigrase din regimul comunist sovietic şi îşi găsise un loc la Universitatea din Praga. A intrat în contact cu Jakobson înaintea oricui din România

   

  În felul acesta au fost importaţi şi structuraliştii cehi?

  Sigur, Mukarovsky şi ceilalţi, care sînt figuri extrem de interesante, şi s-a extins puţin şi spre filozofia poloneză care, de asemenea, era de mare substanţă. Era un cosmopolitism foarte sănătos. Pentru că Mihai Pop avea sentimente naţionale, chiar regionale, din Ardealul de Nord, unde îşi avea rădăcinile, dar, în acelaşi timp, era un om cu deschidere europeană şi, vreau să subliniez acest lucru, o făcea într-un mod organic. Deschidea lucrurile nu imediat către Franţa, Suedia sau Anglia, ci pornea deschiderea asta cosmopolită din locurile relativ mai apropiate – Cehoslovacia, Polonia și Rusia, în măsura în care se putea.

   

  Tot în eseul acesta spuneţi: „Dacă structuralismul a putut da naștere atîtor satisfăcătoare rezultate, aceasta e pentru că procedura sa coincide cu aceea a oricărei cunoaș – teri“. Și apoi îl citaţi pe Hartmann, care spune: „Pentru conștiinţă, un lucru devine obiect abia cînd ceea ce o preocupă este alcătuirea acestui lucru ca atare. Ce este el, nu în raport cu instinctul sau dorinţa, ci pur și simplu ca ceea ce este“. „Structuralismul ca orientare spre constituţia obiectului reprezintă un moment indispensabil oricărei cunoașteri autentice.“ Mai credeţi acest lucru astăzi?

  Foarte mulţi oameni, cînd vorbesc despre filozofia germană în secolul al XX-lea, fie merg spre Heidegger, fie merg spre Wittgenstein. Sigur, eu îi respect pe amîndoi, dar pentru mine Nicolai Hartmann e filozoful favorit. Este un fel de continuator și sintetizator al neokantianismului. Acest citat ilustrează foarte bine ceea ce căutam eu atunci să fac, ca om tînăr, în acel eseu. Eu încercam, de fapt, să subminez oarecum gîndirea ideologică și filozofică predominantă, venind dinspre structuralism, dar, de fapt, extinzîndu-l filozofic și introducînd anumite idei filozofice care, în fond, nu erau compatibile cu ideile sovieto-marxist-leniniste. Spre sfîrșitul anilor ’60, a fost o perioadă de miniliberalizare și, la un moment dat, cineva de la Comitetul Central mi-a spus: „Să știi că le-a plăcut foarte mult cartea asta [era o cărticică, de fapt] de – spre structuralism și o s-o băgăm la învăţămînt politic la noi la Comitetul Central“. Eu m-am îngălbenit de spaimă, pentru că îmi închipuiam că o analiză mai strînsă ar dovedi care e substratul de acolo, și am căutat să-l disuadez, să-i spun: „Dom’le, asta e așa, o chestie de popularizare. Nu trebuie luată în serios“. Nu mai știu ce au făcut, dar mie mi se pare un episod extrem de savuros.

   

  În 1964, v-aţi alăturat Catedrei de Literatură Engleză, la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din București. Care era atmosfera în această catedră și care erau perspectivele unui tînăr asistent interesat de literatură comparată? Cum se putea lucra în condiţiile acelea?

  Șeful de catedră, persoana centrală, era doamna Ana Cartianu. Ea era un savant și mai ales un dascăl de mare calitate, care dorea foarte mult să ridice nivelul predării englezei. Atunci au început să primească serii de studenţi de circa 100. Pe vremea cînd eram eu student, abia dacă erau vreo 20 de studenţi. I s-a permis sau chiar i s-a cerut să introducă un număr de oameni. Doamna Cartianu a căutat, realmente, să adune ce putea mai bun. Bunăoară, atunci a fost angajat Dan Duţescu, care era considerat persona non grata. El a putut să intre în Catedră în momentul respectiv. Ea a angajat un număr de oameni tineri, și printre aceștia mă aflam și eu. Și atmosfera a devenit mult mai relaxată. Adevărul e că erau oameni serioși și înainte de 1964 în Catedră, dar erau înfricoșaţi. Stăteau sub apăsarea lucrurilor impuse de sus în jos. Or, oamenii aceștia mai tineri care au venit, inclusiv eu însumi, erau mai degajaţi. Își permiteau să spună anumite lucruri, să introducă autori care pînă atunci fuseseră interziși.

   

  Îmi puteţi da un exemplu de un asemenea autor?

  Să pornim de la critică. Manualul pentru Istoria Literaturii Engleze era traducerea unui anume A. Anixt (sovietic, rus). Asta era Biblia studiilor de literatură engleză. În momentul acela au început să fie introduși în bibliografie alţi autori, alte istorii ale literaturii engleze. S-au extins mult secolul al XVIII-lea și Romantismul. Conform învăţăturilor lui Anixt și ale marxismului în general, Shelley și Byron erau socotiţi figuri centrale. Acum se extindea analiza perioadei și la Coleridge și Wordsworth. Aceștia au putut să fie în egală măsură introduși și discutaţi acolo. De asemenea, în ceea ce privește perioada modernă, era foarte selectiv la americanii moderni mai ales. Erau foarte puţini autori care erau acceptaţi.

   

  Whitman se putea discuta?

  Da, dar vorbim despre secolul al XX-lea. Hemingway era acceptat pentru că era tradus în rusă. Cam ăsta era criteriul. Acum putea, bunăoară, să intre Faulkner, care înainte fusese considerat reacţionar.

   

  Dar, dintre americani, ce autor nu putea fi sub nici o formă introdus?

  Ezra Pound, de exemplu.

   

  Din cauza apropierii sale faţă de fascism?

  Da, evident.

   

  Dar Eliot?

  Cît am fost eu student, nu se făcea Eliot. După 1964, da, s-a făcut. Era un banc al lui Cornel Regman, care vorbea despre literatura română în anii ’50: „S-a dat drumul la tristeţe“. Adică era voie să se scrie și poezie tristă, și să se și publice. Asta era! S-a dat drumul la Eliot!

  „Universitatea paralelă“ a Cercului Literar de la Sibiu

  În Calmul valorilor aveţi un eseu despre critica lui Ion Negoiţescu și încă unul intitulat „Armonie și tensiune la Ștefan- Augustin Doinaș“. Asta însemna o apropiere faţă de Cercul Literar de la Sibiu. Cum s-a produs această apropiere?

  Concret, lucrurile s-au desfășurat în modul următor: cînd eram student, eram vreo patru-cinci băieţi și douăzeci de fete în grupă. Printre acești băieţi era Rosie Rossmann, un băiat foarte inteligent și rafinat, al cărui tată murise la Auschwitz. Rosie era de origine din Cluj și îi cunoștea pe Negoiţescu, pe Doinaș. De asemenea, am avut o verișoară mai îndepăr tată, Steluţa Nemoianu, directoare a Liceului de Muzică, care de asemenea îi cunoștea pe unii dintre cei apropriaţi de Cercul Literar. Aproape întîmplător am ajuns acolo, și pentru mine a fost o revelaţie. Eu eram convins că în materie de literatură gata, s-a sfîrșit totul. Adică cei care publicau erau niște penibili, papagali ai ideologiei comuniste – proletcultiștii. Deci, nu merita să te interesezi de literatură. Or, aici descopeream niște oameni care erau relativ tineri, mai în vîrstă decît mine cu 10-15 ani, care erau extrem de moderni în literatură și, în același timp, erau potrivnici direcţiei oficiale. Pentru mine, asta a fost o revelaţie formidabilă, și aș putea spune că a fost o universitate paralelă. Pentru că eu obţineam din bibliotecile lor personale sau măcar din cele spuse nume de autori, de critici, de filozofi, de poeţi de valoare, pe care îi citeam cu sete. Citeam lucruri în paralel, pe care nu le găseam în cursurile pe care le oferea universitatea. A fost o universitate paralelă, și eu am rămas un continuator al Cercului Literar. Am scris frecvent despre ei. Și despre Regman, apoi despre I.D. Sîrbu. Pe mulţi dintre acești oameni fie i-am cunoscut, fie am fost prieten cu ei: ne întîlneam în acei ani şi chiar mai tîrziu.

   

  Era şi un fel de continuare aproape organică a interbelicului, pentru că sinteza făcută de Blaga și de Lovinescu, care stătea la baza ideologiei Cercului, ajungea să fie indirect continuată în anii comunismului și venea să recupereze această mare ruptură produsă în 1945.

  Pentru mine, triunghiul în care mă înscriu ca influenţă e format din Vianu, Lovinescu și Blaga, și la mijlocul acestui triunghi încerc să mă înscriu și să continui ceea ce eu consider a fi un umanism estetic.

   

  În 1975, plecaţi definitiv, după ce ţineţi anumite cursuri în străinătate, la cîteva mari universităţi americane. Mă întreb dacă apropierea dumneavoastră de oameni precum Negoiţescu sau alţi membri ai Cercului Literar, care deranja foarte mult autorităţile comuniste în acea epocă, nu a determinat o relaţie tensionată cu regimul comunist. Ce anume a produs decizia de a pleca definitiv? Aţi avut probleme cu cenzura și cu Securitatea?

  Da. Este foarte justificată întrebarea. A fost o perioadă, în anii ’60, în care era un fel de înţelegere tacită, între intelectuali și autorităţi. Adică: noi vă lăsăm în pace să faceţi politica voastră, dar și voi, la rîndul vostru, ne lăsaţi în pace să ne scriem cărţile. DupăTezele din Iulie, din 1971, care au fost într-adevăr un punct de cotitură cu totul radicală, pactul acesta a fost rupt. Adică au început să se bage peste tine în ceea ce scriai și devenea din ce în ce mai dificil, chiar dacă făceai concesii. Devenea din ce în ce mai dificil să poţi să scrii în mod liber. Nu mai aveai nici acces la bibliografie, era foarte greu de obţinut cărţi și era foarte greu de scris. Atunci, pînă la urmă, dacă eu vreau să continui o anumită carieră și o anumită creștere interioară, va trebui să fie expatrierea.

   

  Ce însemna în corespondenţa dumneavoastră personală, adresată părinţilor, sintagma „Mi-am cumpărat frac“?

  Ăsta a fost, într-adevăr, un mic episod amuzant. Cînd am plecat, le-am spus numai socrului meu și mamei mele: „Băgaţi de seamă, în corespondenţa noastră, cînd veţi găsi această frază („Mi-am cumpărat frac“), însemnă că e clar, am rămas acolo definitiv. Într-o bună zi, la casa noastră de la ţară se citea cu voce tare în cercul familiei scrisoarea către mama mea în care, la un moment dat, apare această frază. La care lumea începe să rîdă, inclusiv mama mea. A spus: „Uite, nebunul ăsta, de ce și-o fi cumpărat el frac?“. Pe urmă, brusc, a trăsnit-o pe mama reamintirea discuţiei pe care am avut-o înaintea plecării, și a înţeles despre ce este vorba. Și le-a comunicat și celorlalţi din familie ce înseamnă acest lucru. Anume, faptul că decizia mea era definitivă și radicală.

   

  V-aş întreba, în contextul deciziei de a rămîne definitiv în străinătate, de ce nu aţi ales să faceţi „rezistenţă prin cultură“?

  Eu nu m-am considerat niciodată un erou, n-am considerat că am vocaţie de martir, de luptător. Mie mi s-a părut mai simplu, deși simplu nu a fost, pentru că a cerut anumite eforturi, să mă transfer în altă parte, să mă reînrădăcinez și să continui pe urmă, ceea ce s-a și întîmplat. Dintre cei care au rămas, unii nu puteau să plece pentru că fuseseră condamnaţi o vreme, încarceraţi. Erau ţinuţi în frîie.

   

  Dar modelul „rezistenţei prin cultură“ s-a discutat foarte mult. Unii l-au susţinut, alţii l-au respins. Dumneavoastră ce credeţi, era o strategie realistă, care putea determina o opoziţie eficientă?

  Era, parţial. Nu sînt de partea celor care dispreţuiesc rezistenţa prin cultură. Aceasta a existat și merită să fie respectată. Eu pur și simplu nu mă simţeam în stare să mă angajez într-o astfel de activitate. Dar cred că a existat un bun număr de oameni care, într-o măsură mai puternică sau într-o măsură mai modestă, totuși s-au împotrivit sau s-au îndepărtat de ceea ce li se cerea. Chiar Uniunea Scriitorilor, oricît era ea de apăsată, de controlată, de presată în diferite feluri, totuși reprezenta un soi de alternativă la Comitetul Central sau la Marea Adunare Naţională. Era singura diferită.

   

  În 1975, rămîneţi definitiv în SUA. Cum a fost această acomodare? Bănuiesc că a fost foarte dificilă pentru cineva care venea din Estul comunist. Cum a fost contactul cu lumea culturală și universitară americană?

  A fost categoric dificilă, a fost nevoie de foarte multe eforturi. Și, ca să vorbim acum strict despre lumea academică, a fost nevoie să public un număr de recenzii și de articole de specialitate pentru ca ele să ratifice publicaţiile mele anterioare. Cu alte cuvinte, eu veneam cu o listă de publicaţii care erau în limba română, nu le putea citi nimeni, nu se putea judeca dacă sînt bune sau proaste. Dar, în momentul în care aveai cîteva lucruri bune validate, asta valida și teancul mai gros al celor anterioare, scrise în limba română. Al doilea pas a fost că am predat cîteva cursuri. La Berkeley, eu am plecat atunci, în 1975, pentru a preda româna, atît limbă, cît și civilizaţie.

   

  Dar existau la Berkeley studenţi interesaţi de limba și literatura română?

  Era un post aranjat pe baza unor tratate de schimburi culturale. Era un număr foarte mic de studenţi (patru-cinci studenţi), unii doctoranzi, alţii undergraduate. Dar eu am insistat de la început că vreau să predau și un curs de literatură comparată. Ei au acceptat. Acolo aveam ceva mai mulţi studenţi și, din nou, apărea în CV-ul meu că am predat literatură comparată într-o universitate americană. Asta m-a ajutat apoi în carieră. Am căutat să prezint comunicări la diferite conferinţe, să mai public recenzii și articole de specialitate în reviste academice.

   

  Acele recenzii erau articole care continuau, în mod firesc, interesele dumneavoastră de dinainte, adică în linia cărţilor publicate deja în limba română.

  Erau recenzii în reviste de specialitate, universitare. O parte dintre ele erau despre autori sau cărţi românești. Eu însă făceam mari eforturi ca unele dintre acestea să fie despre autori și cărţi non-românești, universale, pentru că altminteri intrai într-un fel de ghetou al est-europeniștilor, care exista, dar era ceva limitat. Eu căutam să evit această ghetoizare. Era însă și o creștere a mea interioară spre politic. Treptat, a trebuit să selec ţionez și să îmi structurez puţin modul de gîndire, care să fie într-un paralelism analogic cu modul meu de gîndire estetic. Politicul și apoi teologicul au pornit dinspre estetic.

   

  Tot acest moment al adaptării la cultura occidentală a marcat extinderea gîndirii dumneavoastră la filozofia culturii?

  Eu știam ceva filozofie (cantitativ pur și simplu) pînă să ajung la această universitate paralelă a Cercului Literar de la Sibiu, care m-a ajutat și în acest sens. Dar am învăţat și de la alţii, Mihai Șora, Alexandru Dragomir. Abia cînd am ajuns în America, am simţit nevoia și obligaţia să spun: stai, trebuie să mă organizez, să îmi constitui o anumită șiră a spinării din anumiţi autori, să știu de ce îi prefer pe unii şi nu pe alţii. Dintre români, i-am preferat pe postmaiorescieni, oameni ca Mircea Florian, care era un kantian de forţă, P.P. Panaitescu, care e oarecum marginalizat în ziua de azi. Eu am fost mai distanţat de Noica, Cioran mi se pare foarte amuzant și lizibil și plăcut, dar parcă nu îl iau chiar cu totul în serios. Pe Mircea Eliade l-am cunoscut personal. Mi s-a părut absolut admirabil, un om excelent. Dar istoria religiilor nu prea mă interesa. Din literatura lui foarte puţine cărţi îmi plac, o mare parte nu îmi plac, nu le consider literatură de mare nivel.

   

  După cîţiva ani de la instalarea în spaţiul american, apar cărţile despre Romantism. Generaţia mea a crescut cu Îmblînzirea romantismului.Cartea a apărut abia prin 1984. Eram deja la Catholic University, trecusem și prin Cincinnati.

  Cartea aceasta a ajuns în România prin intermediul lui Nicolae Manolescu, de care fusesem foarte apropiat. El a făcut un act de curaj, a recenzat-o la mijlocul anilor ’80 în România literară. Şi a reușit să nu pronunţe numele meu.

   

  Eraţi deja persona non grata în momentul acela.

  Nu numai că eram persona non grata, dar cea mai mare „onoare“ primită a fost următoarea: cenzura a făcut o listă cu nume de români transfugi care nu pot să apară nici măcar la cuvinte încrucișate. Și printre aceste nume se afla și numele meu. Eu m-am simţit extraordinar de onorat, și în continuare consider că este unul dintre premiile cele mai de preţ pe care le-am primit în viaţa mea.

  Îmblînzirea Romantismului şi rezistenţa la deconstructivism

  Sînteţi în SUA în anii ’80, unde teoria franceză și filozofia care vine dinspre post – structuralism sînt foarte populare, fiind importate masiv în spaţiul universitar american. Este momentul în care se întemeiază catedre de semiotică, în paralel cu catedrele de studii literare. În mod surprinzător, veniţi tocmai în acel moment cu studiile despre Romantism. Și totuși, cum v-aţi raportat atunci la acele mode teoretice?

  Era limpede că eu nu sînt înscris în taberele celor care reprezentau, din păcate, majoritatea în universităţile americane, și asta m-a izolat oarecum. Era clar că eu fac parte dintr-o minoritate. Cartea despre care vorbeşti,The Taming of Romanticism, a fost bine primită. A avut vreo 17-18 recenzii, aproape toate favorabile. A fost una foarte nefavorabilă. A primit și un premiu din partea Societăţii de Literatură Comparată. Eu eram totuși în linia lui Wellek, care a scris împotriva deconstructivismului și a fost apoi marginalizat pentru asta. Nu am scris propriu-zis împotriva acestor teorii, în afară de acest volum despre postmodernism și identitate, care a apărut la Iași.

   

  Credeţi că influenţa deconstructivismului asupra studiilor literare a impus un mod de a scrie despre literatură care a estompat această legătură directă a literaturii cu valorile umanismului, aceasta avînd consecinţa negativă a diminuării plăcerii lecturii și a înstrăinării cititorilor, adică scăderea prestigiului literaturii?

  A avut ca efect o subminare a literaturii în universităţi. Birocraţii au tăiat orele de literatură din universităţi în urma scăderii acestui prestigiu al literaturii. A fost un lucru foarte periculos. Există cel puţin un caz colosal de amuzant. Derrida s-a pomenit că nu mai avea catedră în Franţa. Orele de filozofie fuseseră scoase de administratorii universitari. Și s-a pornit o manifestaţie cu el în frunte împotriva acestui lucru. Deși, cel puţin la nivel teoretic, indirect, el însuși era la baza acestor „schimbări“. S-a rîs mult în Franţa pe tema asta. Deconstrucţia contribuise la scăderea prestigiului disciplinelor umaniste. Funcţionărimea academică, formată din capete pătrate prin definiţie, și-a asumat mecanic și necritic aceste idei. Asta a dus, în mod paradoxal, la un fel de revenire la situaţia din secolul al XIX-lea, în care nu exista o teorie a literaturii propriu-zisă, o disciplină a studiului literaturii.

   

  În contextul discuţiei despre postmodernism, aţi scris despre bătălia canonică în 1990. Spuneţi că trăsături cum ar fi pluralismul ontologic, naraţiunea deschisă, fragmentarea discursului, amestecul pestriţ al formelor istorice și al stilurilor, refuzul coeziunii, metaficţionalitatea și autoreflexivitatea se leagă toate de eforturile de revizuire canonică. De ce nu ar fi ele legate de acea schimbare, tipic postmodernă, ilustrată de „gîndirea slabă“?

  Cu aceste trăsături eu nu intru în polemică şi chiar le consider bine-venite. Am scris un articol despre flexibilitatea și ospitalitatea canonului, care arată că ceea ce numim canon nu este un lucru fix și se schimbă treptat, se negociază în fiecare epocă: se adaugă şi se mai scot unii autori. Canonul are o fluiditate. Sînt pentru o modificare graduală a canonului, dar nu pentru negarea totală a sa.https://www.observatorcultural.ro/tag/virgil-nemoianu/

   

  
  

  
  
• 
  
•