Luminita verzuie de la capatul promontoriului

 

Cele mai multe dintre proprietăţile cu ieşire la plajă erau acum închise şi pe toată coasta nu se mai vedeau aproape deloc lumini, în afară de sclipirea mişcătoare a feribotului care traversa strâmtoarea. Şi, pe când luna se înălţa încet spre cer, toate construcţiile acestea de cărămidă începură să se topească, până când, treptat, am avut senzaţia că mă aflu pe străvechea insulă ce se deschisese odinioară din ocean ca o floare în faţa navigatorilor olandezi – ca sânul tânăr acoperit de verdeaţă al Lumii Noi. Copacii aceştia acum dispăruţi, copacii pe care- i tăiaseră ca să facă loc vilei lui Gatsby, fremătaseră odinioară în şoapte stranii în faţa unuia dintre ultimele şi cele mai măreţe visuri omeneşti; o clipă trecătoare, vrăjită, omul trebuie să-şi fi ţinut respiraţia în faţa acestui continent nebănuit, împins fără voia lui într-o uimire necunoscută pe care nici n-o înţelegea şi nici n-o dorise, faţă-n faţă pentru ultima dată în istorie cu ceva care se mai putea măsura cu capacitatea sa de a simţi miracolul. 

Şi pe când stăteam întins acolo gândindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby când identificase pentru întâia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung până la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atât de aproape, atât de tangibil, încât nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde câmpiile necunoscute ale acestei ţări nesfârşite se întindeau sub cerul nopţii. Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.

https://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/ebook/humanitas/F-Scott-Fitzgerald_Marele-Gatsby.pdf